Pentru când dacă orbesc

Bună, sunt Bianca, și sunt ipohondră. Da, orice mers pe stradă mă face să văd trei modalități prin care aș putea să cel puțin mor. Dacă e gheață pe jos trăiesc adevărate scenarii ipotetice. Măsor din priviri înclinația și probabilitățile de a-mi lăsa creierii înfipți în gardul ruginit din stânga (care dacă m-ar lăsa să trăiesc, ar fi doar cu ceva injecții în burtă) sau în stâlpișorii de metal din dreapta, meniți chipurile să te protejeze de mașini. Durere de cap mai mult de o jumătate de zi? Tumoare, sigur. Oriunde-s colțuri, sunt și pericole. Toate mortale. Toate după chinuri îndelungate. Nu te gândi acum ce nasoală și obositoare trebuie să fiu, pentru că vorba unui prieten: dacă ție ți-e greu cu mine, imaginează-ți ce nasol e de mine. Stau cu mine cel mai mult. Cert e că după câteva scenarii mărturisite cu volum la voce, am fost catalogată nebună. Așa că m-am vindecat, acum nu mai zic nimic, și eu așa am învățat că tot ce nu zici, nu există. 🙂
E însă o frică de-a mea de care sunt absolut îndrăgostită: teama de orbire. Nu se anunță, nu prea are cum, dar m-am gândit la asta. Ce-mi face teama asta minunată? Păi mă face să ascult melodii preferate cu ochii închiși (crește volumul, fără să apeși pe buton, jur), gust mâncăruri în întuneric scurt pe care mi-l fac ori de câte ori vreau să savurez o linguriță. Mai fac și tehnicalități de memorat trasee și numărat de pași, dar alea nu-mi ies așa de bine (încă). Și mai e ceva: Știu texturi de materiale, alimente, grosimi de hârtie, dar cel mai important, fețe de oameni dragi. Doar din pipăit, da. Unora li s-a părut dubios, altora fermecător. Unii nu au observat, alții or să-și dea seama acum. Iau fețele și le pipăi: denivelare cu denivelare, îmbinare cu îmbinare.
Suntem magici, zău, și cred că ar trebui să ne simțim cu orice în afară de ochi, oricât de des.

Beth-Ditto-3

Advertisements

EL și EA se vor uita.

pigeons_bench_girl_back

Întâi se vor uita în gol, dorind să-l umple. Se vor observa, se vor uita unul la altul, până vor ajunge să vadă unul în altul. Vor trece peste ei momente în care vor uita ce bine se uitau. Și se vor uita unul prin altul tot mai des. Apoi se vor uita în părți diferite. EL va uita că a fost atâta de prost încât să creadă că ea a fost EA, și invers. O să decidă că nu există nici un EL și nici o EA. O să se uite apoi în înteriorul propriei ființe. E gol. Vor să-l umple. Iar. Uită că EL și EA nu existau. Până acum.

Fata care strângea plâns

A vrut acum mult timp, când era mică-mică să împartă plânsul cu lumea. I s-a spus că nu-i bine, că nu-s motive adevărate pentru asta niciodată. N-a crezut şi a mai prăvălit câteva lacrimi în faţa blocului în câteva ocazii. I s-a repetat şi atunci că nu-i bine, că-i ruşine şi chiar a întâmpinat câteva hohote de râs. Au pățit şi alți plângăcioşi asta în jurul ei, aşa că s-a convins. Le va ține pentru ea.
A ajuns să strângă multe, pentru că avea puține momente de singurătate, şi atunci uita să le dea drumul pentru că se lua cu altele.
A ajuns azi să nu le mai poată ține în punguțele de sub ochi. La fiecare final de film, la orice voce surprinzător de frumoasă de la The Voice şi la toate unghiile stricate de pernă vărsa sute şi mii de picuri.
Iese tot mai rar şi îşi goleşte interiorul de sare tot mai des.
După şi mai mult antrenament, o să îşi schimbe numele în Lăcrămioara. Doar aşa va putea ţine capul de afiş pentru public. Pentru că trebuie să facă asta şi în public. Niciodată n-ai habar când se iveşte o înmormântare, şi acolo e ruşine să nu verşi lacrimi.

Caut statornicie fără obligații. Rog indiscreție și seriozitate.

Sunt crescută de la distanță de ceva vreme și de aceea independența am privit-o doar la început ca pe un cadou sau ca pe un chin. Depindea evident de context. După ceva vreme a ajuns să mi se pară pe de-a dreptul cuvenită, un bun al meu și numai al meu, pe care nu mi-l poate lua nimeni. Au atentat la el ceva viteji, însă tot ce au reușit a fost să se șteargă din viața mea.
Însă toată independența asta dulce a venit la pachet cu multe mutări, cu călătorii, cu momente în care m-am crescut și cu și mai multe momente de nesiguranță. Pentru că independența nu așteaptă când e vorba de luat vreo decizie și nici nu se tocmește la cât timp trebuie să petreci cu ea în particular. Independența își face flotant pe buletinul tău. Plătește și ea tribut pentru întreținere, dar nici nu mai scapi de ea când vrei tu. Și se ține de mână mai tot timpul cu prietena ei bună, nestatornicia. Și atunci să te ții! Le scapi din ochi o secundă și ajung să își facă de cap la tine în dormitor.
Mie de nesatornicie nu îmi place tot timpul, însă atunci când vreau să scap de ea, parcă e un făcut și dispare și independența. Ei bine, eu caut imposibilul pentru doar unii (mulți, dar tot doar unii) acum: o caut pe independența prietenă cu statornicia. Vreau să le chem la mine în casă pe vecie și să le gătesc dulcegării toată ziua bună-ziua și mai apoi să stau să mă uit la ele și să mă tot minunez. Nici de folosit nu îmi trebuie să le folosesc. Mi-e de-ajuns să reușesc să le văd la mine-n odaie și o să îmi doresc să nu plece niciodată.

Cald. Călduț. Rece. Rece ca gheața.

-Erai cea mai caldă persoană în viață când ne-am cunoscut. Te-am simțit fierbinte de atâtea ori încât am crezut că e normal ca sângele să ajungă la punctul de fierbere iarna. Primăvara a venit cu niște raze de soare timide și te-ai făcut călduță. Cu cât se încălzea mai tare afară cu atât te răceai mai iute. Acum când sunt 20 de grade afară ai plecat ca un sloi. Sunt sigur că m-ai mințit și nu ai fost niciodată caldă din interior. Sigur îți frecai mâinile una de alta fără să văd înainte să mă atingi. Și mai sigur făceai inhalație cu mușețel înainte să mă săruți. Nu poate să fie ăsta adevărul. N-ai cum să treci de la cald la rece așa repede. Care e adevărul? Răspunde-mi odată!
-Adevărul e că adevărul nu are temperatură, spuse ea plutind pe râul aproape înghețat.

De unde îți iei bucuria?

Cred că e unul din cele mai importante lucruri pe care trebuie să le lămurești cu și despre tine. Faptul că știi în mare de unde vine zâmbetul și de unde nu, te poate ajuta de la tot timpul la mereu.
Pentru unii este egal pe cine au lângă ei, dar este de neconceput să nu scrie Senior, Executive, Manager sau Partner în dreptul funcției. Și îi înțeleg. Aia e sursa lor de bucuri. De acolo vine confirmarea de care au nevoie pentru a simți împlinire.
Mie mi-a luat mult până mi-am dat seama care e izvorul meu de fericire. Am pus-o uneori pe seama faptului că nu am reușit profesional multă vreme. Și atunci mă mustram în gând de fiecare dată când mă auzeam susținând că pentru mine jobul nu e important. Pentru că aveam în jur tot timpul oameni care au reșit, care au arătat că se poate și care au pornit de la același start cu mine, sau chiar de la câțiva metri mai în spate.
Acum însă știu cu siguranță unde stau. Nu o să pot zâmbi nici un milimetru mai larg după o zi reușită la birou. Nu o să mi se pară mai pufosă perna seara după o promovare. Și nici nu o să țopăi mai sus cu mai mulți bani în buzunar. Pentru că sursa mea de bucuri e la oamenii din jurul meu și se odihnește în poveștile lor. Mă fericesc cel mai tare când îmi văd familia fericită, când râd din nimic cu prietenii sau când tac cu o persoană iubită. Asta nu demontează plăcerea de a sta singură uneori, și nici capacitatea de a o face ori de câte ori se ivește ocazia.
Atunci când stai într-o casă vrei și trebuie musai să îți cunoști interiorul, să ai habar unde sunt siguranțele, țevile și scurgerile. Așa-i și cu robinetul de bucuri. Îl localizezi și apoi îl lași să curgă cu presiune.

De ce o iubesc? D’aia!

Da, sunt misogină. De ce nu pot să aplic ura asta pe o altă misogină? D’aia! De ce mă bucur când e momentul să ajung “acasă”? D’aia! De ce unele zile sunt mai frumoase şi mai pline? D’aia! De ce am ajuns să cunosc şi mai mulți oameni mişto? D’aia! De ce mi se pare după câteva discuții că pot reloca munții? D’aia! De ce pot să mă deschid, să râd şi să plâng? D’aia! De ce mi se face dor după cât de puțin timp petrecut departe? D’aia! De ce am ajuns să mă gândesc să fac cursul de prim ajutor pentru situația iminentă în care o să ne înecăm cu un cartof prăjit la 1 noaptea de la atâta râs? D’aia! Cine mi-a reconstruit lumea pierdută într-o vară trecută? D’aia! Cine ar putea participa la concurs de piruete în orice condiții? D’aia! Cine e cea mai simpatică făcătoare de listuțe şi panouri colorate? D’aia! Cine ştie să scoată pe oricine din butoiul cu tristețe? D’aia! De ce am ajuns să am o cutie cu comori în cameră, în care aş băga-o şi pe ea? D’aia! De ce am terminat aşa târziu postul ăsta, chiar dacă l-am început de ziua ei? D’aia!
De ce îmi pun atâtea întrebări? D’aia!
Cum sunt răspunsurile? Fără apostrof, dar tot D’aia.

Alergatul după aia n-am

Mi-am dat seama deunăzi (iar!) că ne încăpățânăm în permanență să fugărim cu energia neobosită a hamsterului din rotiță toate lucrurile pe care nu le avem. Și nu mă refer aici la visele pe care ni le construim să dregem una sau alta. Mă refer că ajungem să ne dorim tocmai opusul lucrului posedat.
Și pentru că nouă, femeilor pasionate de overthinking ne e mai greu să remarcăm evidentul, chiar dacă tocmai noi suntem mânate mai tare de această dorință, o să vă spun că semnul cel mai la îndemână de observat este ondulatorul și placa de păr. Și avem majoritatea câte un obiect diavolicesc d’ăsta prin casă. Ăla de îți face părul tău natural lins de vacă creț, și cel buclat la fiecare centimetru, lins ca de vacă. De acolo cred că au și început necazurile. Că ne-am fraierit că se poate cu orice. Prima femeie care și-a pus părul pe moațe a fost și prima care a făcut asta cu creierul bărbatului ei.
Acum nu vreau să restrâng cercul nebunilor la purtătoarele de rochițe, că și ei sunt la fel.
Ești acasă în confortul canapelei? Atunci sigur o sa vrei să pleci un pic în lume. Ești pe drumuri și vizitezi orașele mai repede decât poți da check in? Atunci abia aștepți să ajungi acasă să poți doar să stai. Ai un job stabil, cu orar fix? Sigur te scoate din minți monotonia și vrei să te faci antreprenor. Ai propria afacere? Sigur îți ieși din pepeni de fiecare dată când se dovedește că ai responsabilități mai multe decât beneficii și vei tânji după un șef monoton. Ai o relație stabilă de 20 de ani? Atunci vei vrea să mai poți zburda ”din flore-n floare”. Te duci la cele mai tari petreceri, ești single și poți agăța orice, oricât, oricând? Atunci vei vrea să fie numai una bucată ființă umană lângă tine care să stea și să nu mai plece. Ai relația cu omul care te face să te împiedici de surprize și complimente la tot pasul? Atunci te vei sufoca și vei vrea să scapi de psihopat. Te lasă în pace și îți dă suficient spațiu în relație cât să îți parchezi toate camioanele cu vise personale? S-ar putea să îți dai seama că e prea rece cu tine, și parcă nu te vrea. Unde e psihopatul de mai devreme de care vei vrea să scapi pentru comodul de acum?
Gata, vă las. Trebuie să îmi ondulez părul. E oribil așa lins.

Singur din plin

Cunoşti şi tu sentimetul de singurătate când eşti înconjurat de mii de oameni? Poate nu mii, poate nu sute, dar zeci. Oricum mai mulţi decât doar reflexia ta în oglindă. Şi parcă atunci când îs mai mulţi şi mai interesaţi de viaţa ta, parcă atunci vine văduva singuratate să te întrebe de sănătate. S-o fuţi şi alta nu!